Natura Romaniei de azi, desi inca generoasa, este, ca mai peste tot in Europa, doar o ramasita a fostei sale bogatii. Daca am da timpul inapoi cu patru-cinci sute de ani, am ramane fara suflare: paduri nesfarsite si rauri limpezi, turme imense de antilope, bouri, zimbri si cai salbatici, marmote, dropii, castori si foci traiau in spatiul delimitat de Dunare, Carpati si Marea Neagra. Multe dintre ele au pierit cu totul si au fost uitate. Ca de vina pentru povestile lor triste au fost schimbarile drastice de mediu, defrisarile si asanarile, lacomia celor puternici, nepasarea saracilor, in vremuri in care supravietuirea era singura ordine, ori „lupta” ideologica a „omului nou” cu natura, nu mai conteaza. Pe unele le mai putem vedea impaiate prin muzee, ori le regasim amintirea in versuri populare si in numele unor localitati. Urma altora a fost inghitita de timp. Cine mai stie azi ca ceahlaul a fost la origine un vultur urias, care patrona candva Carpatii, exterminat de oameni cu hoituri otravite? Doar de noi depinde ca asemenea sacrilegii sa nu se mai repete si – cine stie – ca pe unele dintre animalele disparute sa le readucem, miraculos, inapoi.
Plotunul, cerbul „lopatos”
Inainte de a-si restrange traiul la nesfarsitele taigale ale Siberiei sau Alaskai, elanul traia si in Tarile Romane, sub numele vechi de „plotun”. Ultimul plotun a fost doborat de braconieri in 1978, in Vrancea. Dovezile existentei lui in padurile noastre se afla pretutindeni in folclor si in toponimie. Cantemir relata, in Descriptio Moldaviae, cum turmele de plotuni coborau iarna pe malurile Nistrului, iar din balada populara „Voda Capitan Matei” aflam ca, in vremea voievodului Matei Basarab, voinicii vanau „cerbii falnici, ramurosi, si plotunii lopatosi… „. In Geografia Universala a astronomului si matematicianului italian Magini, scrisa la sfarsitul secolului XVI, cand vine vorba de Transilvania se spune ca era acoperita de paduri dese, stapanite de elani. Dupa 1800, nu s-a mai vorbit de ei, insa cateva exemplare au mai fost semnalate, ici-colo, si in secolul 20. In 1964, a fost fotografiat un ultim plotun pe grindul Letea din Delta.
Calul salbatic (tarpanul)
Odata domesticit, calul a insotit, din vremuri de dincolo de memorie, incepand poate cu neoliticul timpuriu (7-10 000 ani i.H.), istoria recenta a omului si a contribuit decisiv la aparitia civilizatiei. Spatiul dacic, cel dintre Tisa, Dunare si Marea Neagra, este si leaganul stramosului tuturor cailor domestici de pe teritoriul european. Tarpanii (sau tapalanii, pentru ca aveau glezna si copita groasa), ultimii dintre caii liberi, au trait in podisul transilvan, in Campia Romana, Moldova si Dobrogea, si au fost ucisi, pana pe la 1750, in vanatori organizate de nobilii si boierii locurilor. Unele teritorii locuite de tarpani erau imprejmuite si capturarea lor interzisa oamenilor de rand. Rezervati ca trofee neamurilor regesti, tarpanii erau ucisi cu sulite si palose, in vanatori organizate, urmate de festinuri. Un cronicar de la curtea regelui roman al Ungariei, Matei Corvin, aminteste intr-o scriere din 1495 de un astfel de „parc” de vanatoare, constituit in preajma cetatii Fagarasului, unde vietuiau si zimbrii si bouri. In Moldova si Bugeac, tarpanii erau omorati pentru ca iepele lor ademeneau caii domestici, iar acestia, odata „dedulciti” la libertate, nu mai suportau caruta sau calaretul si deveneau naravasi.
Colunul, magarul salbatic
Cantemir vorbeste si despre el, dar spune ca nu-l cunoaste, de unde deducem ca disparuse deja, la sfarsitul secolului XVII. In siturile arheologice de la Hamangia si Techirghiol, s-au gasit o multime de oase de colun, magarul salbatic mongol, care vietuia in Moldova si Valahia acum cateva sute de ani. A fost un animal frumos, mai fin si mai inalt decat magarul domestic, de culoare bej, cu coama bogata. Balega lui era folosita pentru fumigatiile magice ce insoteau unele descantece. Un sat de langa Sibiu, pe nume Colun, este atestat pe la 1350 (satul exista si azi). Multe asezari din Moldova si Basarabia au purtat numele Colunu. Ultimul magar liber, aflat pe cale de disparitie, mai poate fi gasit azi doar in Mongolia si in stepele din nordul Chinei, in rezervatii (de la cateva milioane, au ramas cateva mii), unde este intens braconat. In viitorul apropiat, colunul va fi, cu mare probabilitate, exterminat in totalitate.
Bobacul (marmota de stepa)
Marmota de stepa a trait in toate campiile din teritoriul romanesc. Denumirea de „bobac” sau „baibac” provine din limba turco-tatara si este regasita azi in nenumarate toponime. Baibaracele sau baibafirele din vechime, haine scurte pana-n brau, purtate cu precadere de femei, se faceau din blana de bobac, pretuita pentru frumusetea si calitatile ei. Intr-o vreme, nu exista cadou de nunta mai bun de facut unei mirese de boier decat o „baibaraca”. Din acest motiv, bobacul a si fost exterminat, inca din evul mediu tarziu. In zonele inalte ale Muscelului si Argesului, a existat si o varietate alpina de marmota, numita „suica”, intalnita si in versurile baladei „Voda Capitan Matei” („Tapii de pe stanci vanau/ Suicile le sagetau/Muntii vaile vuiau”), dar si in alcatuirea unor toponime (ex. comuna Suica din Olt). Si azi, in unele zone din sudul Romaniei, „bobac” i se spune unui barbat mic de statura si indesat, asemeni unei marmote.
Castorul sau brebul
Prezenta castorului, neobosit constructor de diguri din trunchiuri de copac taiate cu dintii, este atestata, pe tot teritoriul romanesc, prin nenumarate toponime avand in alcatuire particula „breb” sau „brebenel”. Castorul european a disparut aproape de pe tot cuprinsul continentului, acum mai bine de 200 de ani, fiind vanat excesiv pentru blana, dar si pentru castoreum, secretia glandelor sale perianale, cu aroma de vanilie, folosita la fabricarea parfumurilor. Dintii lor erau pusi in salbe-talisman, purtate de copii, ca sa le „dea” danturi puternice. Incepand cu anul 1998, se incearca reaclimatizarea castorilor pe raurile Olt, Mures si Ialomita. In aceasta vara, prin migratie spontana, coborand pe Dunare din nordul Europei, au ajuns si in Delta cateva perechi de castori, in complexul lagunar de la Somova-Parches, unde sunt monitorizati. Este posibil, asadar, sa avem din nou brebi in Romania, o specie cu un impact pozitiv asupra mediului, pentru ca extind zonele umede, iar vizuinile lor din impletituri de crengi devin si locuri de cuibarit pentru pasari. O poveste cu final fericit, pe care am dori-o repetata si cu alte specii disparute.
Marele zagan, vulturul barbos
Nu mai traieste de mult in Carpati, dar strajuieste de la mare inaltime Pirineii, Alpii, Tibetul si Himalaya. Mai poate fi gasit si in insula Creta. Este cel mai mare si cel mai maiestuos dintre vulturi, cu o intindere a aripilor de aproape trei metri si ajungand pana la 9 kg greutate. Penele negre care-i cresc la baza ciocului ii dau renumele de „barbos”. Are un colorit frumos si este coplesitor sa-l vezi planand in tariile cerului. Zaganii mai traiau inca nestingheriti prin anii 1930, cand au fost impuscati intr-o campanie programata, crezandu-se, in mod eronat, ca vor ucide toti puii caprelor negre. Cei care au supravietuit atunci au pierit in vremea comunistilor, intre 1950 si 1960, intr-un asalt stahanovist de exterminare a lupilor, considerati si ei „dusmani ai poporului”. Lupii erau momiti cu halci de carne otravita, zaganii au cazut si ei victime ale acestei practici barbare, o mare pierdere pentru echilibrul naturii, caci, deopotriva, lupul si zaganul erau sanitarii padurii si garantii stabilitatii ei. Din fericire, azi lupii traiesc din nou in padurile noastre, gratie unor migratii spontane masive venite dinspre Ucraina, insa din maiestuosul zagan nu a ramas nici macar amintirea. Au fost vremuri cand stapanea cerul Carpatilor si isi imprumuta numele unor masive intregi. „Zagan”, „Ceahlau” si „Rarau” sunt, cu mare probabilitate, denumiri dacice ale vulturului barbos.
Dropia
Sarmana dropie, traitoare cu zecile de mii in Campia Romana, este o pasare de stepa mult mai mare ca o gaina (si din pacate chiar mai gustoasa decat ea), cu penaj frumos impestritat si alura mandra, cea mai masiva dintre pasarile zburatoare. Mai grei decat pelicanii sau lebedele, masculii de dropie ajungeau si la 18 kg. Saracia taranilor din Baragan si Dobrogea a facut ca dropia sa fie vanata fara oprelisti. A fost usor de exterminat si pentru ca nu este dotata cu glanda uropigiana, cea care secreta grasimea protectoare la apa si la frig. Cand sosea primul inghet, aripile incepeau sa le atarne si nu mai puteau zbura, asa ca taranii ieseau pe camp si le ucideau cu bate sau pietre, pentru a le baga la cuptor. Prin anii 1970, ultimele dropii au fost ucise in Teleorman, desi legile incercau sa le protejeze. Prin anii ’90, o singura pereche de dropii a mai fost semnalata, cuibarind in campia vestica si venita probabil din Campia Panonica.