Canicula din aceste zile ne face mai atenti la impactul fenomenelor meteorologice asupra vietii cotidiene. De fapt, deosebit de dependenta de modul de curgere a vremii, istoria umana a fost mereu influentata de evolutiile climatice. Aparitia primelor civilizatii precum cea sumeriana sau egipteana, cresterea si descresterea imperiului roman, vitregiile intunecatului Ev mediu, izbucnirea Revolutiei franceze de la 1789 sau desfasurarea a celei romane din 1989 poarta in sine si „marca” imprejurarilor climatice.
Geneza ecoclimatica
Pentru a sintetiza sugestiv evolutia istoriei naturale a Terrei (de circa 4,5 miliarde de ani), inclusiv a capitolului sau uman, americanul D. Brower a folosit ca repere cele 7 zile ale Genezei biblice, o zi echivaland astfel cu circa 660 milioane de ani. Planeta noastra s-a nascut luni, la ora zero; luni, marti si miercuri pana la pranz s-a format Pamantul ca planeta. Viata a inceput numai la acest moment si s-a dezvoltat in toata splendoarea sa organica in timpul celor patru zile care au urmat. Abia duminica, la ora 16 au aparut marile reptile; cinci ore mai tarziu, odata cu gigantii arbori de sequoia, au disparut si ele. Omul nu apare, ca specie definitivata, decat cu trei minute inainte de miezul noptii de duminica. La un sfert de secunda inainte de ora 24 a aceleiasi zile se naste Iisus Cristos, iar cu a patruzecea parte de secunda incepe revolutia industriala. Ne aflam asadar duminica seara, la ora zero (24) si suntem inconjurati de oameni care cred ca ceea ce fac de o farama de secunda pot continua la infinit!
Formarea Marii Negre
Cu circa 6000 de ani i.e.n., sub impactul dezgheturilor succesive in urma incalzirii globale si masive, apele Mediteranei au crescut in volum si au inundat bazinul lacului Euxin, ducand astfel la formarea Marii Negre de astazi. In fata puhoaielor, populatia din regiune s-a dispersat, generand o ampla miscare migratoare. Unii arheologi considera ca acestui fenomen i s ar datora raspandirea in Asia si Europa a populatiei sedentare care cunostea si practica agricultura. De aceasta conjunctura ecoclimatica este legata una dintre cele mai cunoscute legende biblice (in sine, prezenta la mai toate popoarele, ceea ce decurge din caracterul planetar al efectelor unor schimbari climatice majore!), cea a Potopului lui Noe. Potrivit Sfintei Scripturi, Raul invadand Pamantul, Dumnezeu a decis sa avertizeze viata denaturata. Pentru a pastra ceea ce era Bun (a salva deci viata si biodiversitatea!) l-a chemat pe Noe si a poruncit sa construiasca o Arca, pe care s-a refugiat familia sa si cate o pereche din fiecare specie de plante si animale (metaforic vorbind, pentru ca numarul acestora fiind de circa 3 milioane, vasul ar fi trebuit sa aiba dimensiuni gigantice). Ape nemaipomenite se abat asupra lumii, inunda si distrug totul. Noe si ai sai plutesc in deriva pana cand ploaia s-a oprit si puhoaiele s-au domolit. Atunci, spre a cerceta vointa divina (ori starea mediului) da drumul unui porumbel, care se intoarce aducand cu sine o ramura verde, semn ca apele s-au retras si natura a renascut. Si cum Arca s-a oprit astfel pe muntele Ararat, langa tarmurile Marii Negre, toate acestea nu ar fi descris, in mod propriu, decat fenomenele naturale, in urma carora lacul Euxin a devenit, prin revarsarea apelor Mediteranei, umflate in urma dezghetului nordic si a ploilor intermitente.
Prima „victima”: civilizatia sumeriana
Dupa trecerea perioadei glaciare, zona Mesopotamiei – dintre fluviile Tigru si Eufrat – s-a populat masiv, mai ales datorita posibilitatii de irigare a terenurilor; regimul pluvial generos si cresterile abundente ale raurilor, favorizandu-se astfel practicarea pe scara larga a agriculturii si crearea a numeroase asezari umane. Totul a functionat in limite admisibile pana spre anii 2.200 i.e.n. cand, se pare, a inceput un ciclu de secete severe, care s-a prelungit timp de trei secole si a condus la desertificarea a aproape intregii Mesopotami. In conditiile schimbarii regimului climatic, pastorii din nord si-au abandonat terenurile devenite aride si s-au deplasat spre sud, in zona principalelor orase, unde mai ramasesera suprafete fertile. Populatia care depindea de aceste terenuri s-a inmultit brusc, inclusiv prin migratie, in timp ce nivelul recoltelor a scazut dramatic. Astfel s-a produs, intr-un rastimp relativ scurt, colapsul oraselor-state si, odata cu ele, a disparut si civilizatia sumeriana.
Cresterea si descresterea imperiului roman
Explicatiile cauzelor cresterii si descresterii imperiului roman au cunoscut diferite variante, de-a lungul timpului, in ultima perioada impunandu-se mai ales cele de ordin natural. Asa, de exemplu, J.Diamond (2005) avanseaza teza ca principalul factor de ordin al acestuia l-a constituit faptul ca, in goana incontrolabila dupa noi suprafete agricole pentru a fi cultivate, defrisarea padurilor a ridicat nivelul panzei freatice si a generat aparitia unor boli, precum malaria, avand drept consecinta un dezastru demografic. In veacul al 9-lea i.e.n. emisfera nordica a Europei a intrat intr-o perioada de racire brusca care a durat cinci secole, provocata de reducerea activitatii solare. Una dintre primele regiuni care au resimtit din plin efectele acestei schimbari a fost stepa mongola; sub acest impact, popoarele nomade de aici au inceput sa se deplaseze spre sud si est. Aceste miscari si conditiile meteorologice dure din Asia centrala au generat un efect „in lant”, provocand mari migratii si in Europa. Astfel, celtii care traiau in nordul continentului s-au deplasat spre sud, pana in valea raului Pau, in centrul Italiei de astazi. In secolul IV i.e.n. triburile celte s-au instalat in Roma si apoi au atacat regiunea Balcanilor. Din motive inca necunoscute pe deplin, in secolul III i.e.n. respectivele triburi s-au retras din nou spre nord. Printre explicatiile plauzibile ale acestui fapt se numara si o schimbare a climei europene, in sensul devenirii sale mai mult temperate si revenirii spre nord a ecotonului. Fara presiunea majora a celtilor astfel indepartati, Roma a putut sa se extinda in toata peninsula iberica si sa-si construiasca imperiul in zona mediterana.
Misterioasa dispozitie a civilizatiei Maya
Prabusirea brusca in jurul anilor 950 e.n. a civilizatiei maya, cu extraordinarele sale performante ramane inca o mare enigma. Cetatile in plina inflorire au fost (parca) abandonate, dar nu distruse. In mai putin de 50 de ani, populatia a disparut fara urma. Printre explicatiile cele mai plauzibile ale acestei situatii se numara si cea de ordin climatic: cresterea rapida a temperaturilor medii si transformarea regimului pluviometric au determinat schimbarea faunei si florei, migrarea parazitilor din zonele tropicale, noi boli si molime la care locuitorii maya nu au reusit sa reactioneze in timp util.
Evul mediu inghetat
Europa secolului al XIII-lea era un continent fragmentat, in care proliferau micile cetati fortificate, cu o proasta comunicare intre ele si in general cu drumuri rele. Comertul ramanea astfel firav si predomina o agricultura de subzistenta. Binefacerile climatice – cu ierni mai moderate, absenta ingheturilor de primavara si veri indelungate si calde – au permis cultivarea la altitudini si latitudini, in mod obisnuit improprii. In conditiile unei relative abundente de cereale a avut loc si o importanta crestere demografica. Dupa aceasta perioada calma si fertila, in secolul al XIV-lea Europa a intrat in ceea ce se denumeste Mica Varsta de Gheata, care a durat pana in veacul al XIX-lea si a afectat mai ales nord-vestul continentului (Marea Britanie, Tarile-de-Jos si Scandinavia). Punctul care a marcat trecerea la noua era de frig medieval l-a constituit anul 1315; in timpul primaverii si verii sale a plouat intens si fara incetare, ceea ce a distrus recoltele care trebuiau sa hraneasca populatia in timpul iernii si sa asigure semintele pentru sezonul viitor. Apa cazuta a condus la alunecari de terenuri si astfel s-a inaugurat un ciclu de precipitatii continue care a durat 6 ani. O foamete cumplita a cuprins atunci Europa, care s-a soldat cu pierderea a un milion si jumatate de vieti omenesti. Situatia a inceput sa se redreseze abia dupa 1450 cand, sfarsitul unor conflicte majore precum Razboiul de 100 de ani (1337-1453) s-a conjugat cu intrarea intr-o perioada cu conditii meteorologice mai bune care au permis satisfacerea nevoilor alimentare. In timpul Renasterii a fost din nou o etapa deosebit de tumultoasa, deopotriva din perspectiva vremurilor si a vremii. Numeroase au fost revoltele populare si razboaiele din motive religioase. In acelasi timp, s-a manifestat o efervescenta climatica fara precedent, in conditiile in care 6 episoade de intensa activitate vulcanica, cu eruptii majore au provocat bruste raciri.
Racirea climei provoaca Revolutia franceza
O schimbare climatica relativ minora, datorata eruptiilor vulcanice a jucat un rol esential in provocarea unuia dintre evenimentele fondatoare ale istoriei moderne: Revolutia franceza de la 1789!
Astfel, cei 6 ani care au precedat-o au avut veri reci, cu recolte dezastruoase, ceea ce a condus la foamete si tensiune seciale care au explodat sub forma revoltei. Aflat in Frante, B.Franklin descria astfel perioada: „O ceata constanta acoperea Europe … Era seaca. Razele soarelui pareau neputincioase in a o risipi. Efectele lor asupra incalzirii solului fusesera puternic diminuate. Astfel, suprafata ramasese aproape inghetata”. Explicatia: in acea perioada mai multi vulcani din Islanda si Japonia au erupt, iar pulberea ridicata in atmosfera a diminuat considerabil radiatia solara de la sol si produs racirea accentuata a acestuia.
Perspectiva catastrofei climatice
Determinate de cauze exclusiv naturale pana spre anii 1800, cand s-a declansat revolutia industriala schimbarile climatice au devenit in ultima suta de ani „punctul otravit” al civilizatiei umane. Emisiile de gaze poluante accentueaza excesiv fenomenul natural al efectului de sera, prin aceasta o noua incalzire globala, cu consecinta unor schimbari climatice bruste, radicale si globale. Secolul 20 a cunoscut astfel o crestere de aproape 10C a temperaturilor medii (cat in intregul mileniu !), cu accentuarea acestei tendinte in ultimele sale decenii si primele ale veacului urmator. Toamnele lungi si blandetea iernilor au favorizat, de pilda, desfasurarea „revolutiilor” din 1989 care au condus la „demontarea” comunismului in Europa centrala si de est.
Sa ne amintim, de pilda, de temperaturile de peste 100C din decembrie 1989 care au permis manifestantilor de la Timisoara, Bucuresti si din toata Romania sa protesteze in strada. In plan mai larg, noua incalzire globala poate anunta un al 6-lea val de disparitie majora a vietii pe Terra, in perspectiva lui 2100, cand specialistii prognozeaza ca va fi mai cald cu 1,80C – 4,50C.
In termeni concreti, cresterea temperaturii medii a atmosferei cu peste 20C (astazi de circa 150C) ar antrena ireversibilitatea mersului spre catastrofa climatica, de care ne mai despart doar 40C, cand totul nu va mai arata asa cum a fost …
Sursa: Gardianul