-Cand privesti muntii nostri cu paduri, fara sa vrei te gandesti la vesnicie, mii de oameni au privit, s-au bucurat de splendida lor infatisare. Asa erau si pe vremea intemeierii Tarii Moldovei, asa erau cand Traian a strabatut cu legiunile sale in inima Daciei, asa erau cand antecesorii nostri din epoca de piatra descopereau primele rudimente ale civilizatiei…- (C. C. Giurescu, 1976).
Oamenii acestor locuri, ca de altfel din tot cuprinsul Obcinelor Bucovinei, si-au derulat intreaga existenta in dependenta intima cu padurea. In primul rand, padurea a oferit si ofera material de constructie (de fapt, tot ceea ce s-a construit s-a bazat pe lemn, inclusiv cuiele de prins dranita). Apoi, padurea ofera lemn de foc si sursa de hrana.
In vremurile nesigure, padurea a constituit loc de refugiu pentru populatie, un fel de „fortificatie naturala”. Localnicii erau priceputi in amenajarea capcanelor, adica in doborarea arborilor unul peste altul prin sistemul palanca. Se taiau arborii cat abia sa se tina in picioare, pentru ca la trecerea dusmanilor prin locul respectiv (de regula, ingust) sa fie pravaliti. Putini scapau (oameni, care). Tatarii (sec. XIII, XVII) se temeau si, de aceea, le ocoleau.
Padurea a generat indeletniciri si ocupatii. Arborii nu se taiau oricand, ci intr-o anume perioada care se intindea pana cel tarziu in luna mai. Se practica „taierea in mazga”, pentru ca arborii trebuiau cojiti, iar mai tarziu de Florar cojirea nu se mai putea realiza. „Nu se poate concepe taran care sa nu stie a-l lucra (n. n.: lemnul). Mesterii tarani au ajuns astfel sa dea produse deosebit de interesante, uneori impresionante prin indrazneata lor tehnica, alteori prin finetea simtului lor artistic. De la marile biserici de lemn, pana la migalos inchistritele fuse sau mecanismele ingenioase ale lacatelor, toate arata o dibacie si o ingeniozitate, un simt artistic care nu pot fi decat rezultatul unei experiente de veacuri” (H. H. Stahl, 1958).
La 1803 incepe obtinerea potasei – o adevarata industrie, incat la 1816 au fost necesare „masuri contra acestei exploatatiuni vatamatoare, marginindu-se la fabricatiunea potasei numai in acele paduri care nu se pot exploata pentru lemn de constructie”. „Si in alte paduri se fabrica potasa din craci, varfuri si copaci cazuti. Locuitorii prefaceau lemnele in cenusa din care obtineau lesia si, prin fierbere, potasa bruta (P. S Aurelian, 1876).
„Roadele” padurii pentru omul locului au fost (si sunt) nenumarate. Pe seama ei se obtinea „dohotul” sau catranul, folosit la ungerea rotilor carelor, dar si in cizmarie. „Pe la sfarsitul veacului trecut (n. n.: al XIX-lea) se aflau in Bucovina paduri foarte intinse de mesteceni. Se obisnuia sa se cojeasca arborii, in picioare. Scoarta se intrebuinta pentru fabricarea pacurii. Locuitorii munteni care se indeletniceau cu aceasta fabricatiune jupuiau de coaja mestecenii batrani si tineri, lasandu-i in picioare sau doborandu-i (P. S. Aurelian, 1876). Pentru a obtine „pacura”, se practica un cuptor in pamant, in care se depozitau 10 care de coaja de mesteacan. Coaja trebuia sa arda circa 48 de ore. Fundul cuptorului era pardosit cu lespezi de piatra, si dupa ce cuptorul era ticsit cu coaja de mesteacan, se acoperea cu un strat de pamant in care se lasau cateva orificii. Din cuptor, „pacura” se scurgea printr-un sant mic intr-o groapa alaturata. Urma umplerea butoaielor cu „pacura”. Aceasta „unsoare” asigura protectie (si ani multi) dranitei de pe casa, dar se folosea si la ungerea osiilor de la care. Un cuptor producea pana la 20 vedre de pacura (1 vadra = 10 oca). La 1788 ocaua de pacura se vindea cu 10 pana la 14 parale (P. S. Aurelian, 1876).
Padurile de mesteacan „acopereau muntii unde-si are obarsia raul Suceava, industrie care a incetat odata cu starpirea padurilor de mesteacan” (P. S. Aurelian, 1876).
Padurea ramane un factor moderator a climei, cu rol de reglare a scurgerii raurilor si de oprire a eroziunii solurilor. Date fiind toate aceste aspecte, batranii satului manifesta respect deosebit fata de padure.
Documentele vechi mentioneaza ca hutulii se ocupau si cu exploatarea padurilor, multi dintre ei stabilindu-se aici si ca taietori de lemne.
Au fost si perioade cand extinderea pasunilor si a fanetelor s-a realizat pe seama defrisarii padurilor. Toponime ca Arsita, Buc, Bucovenca, Bucovinesti sunt graitoare in acest sens.
-Orice cetatean isi lua lemnul dupa nevoile sale din padurile cele mai apropiate. Proprietarii incendiau padurile pentru a obtine noi terenuri de pasunat – (R. Ichim, 1988).
Constituirea Fondului Bisericesc Ortodox Roman (F.B.O.R.) la 19.06.1783 inseamna pentru locuitorii din Bucovina si deposedarea de paduri. Doar interventiile sustinute ale deputatului Eudoxiu Hurmuzachi (1869-1870) au condus la repunerea in posesie a taranilor.
Pana la 1786 taranii aveau dreptul sa ia dupa voie lemn de constructie si de foc din padurile proprietarilor pe ale caror mosii se aflau. De la aceasta data dreptul acesta s-a limitat. Fiecare clacas trebuia sa plateasca 53 bani/an pentru dreptul de lemn de constructie si 78 care lemn de foc (P. S. Aurelian, 1876).
Cresterea numarului de locuitori a condus la defrisarea padurilor, mai ales din nevoi de extindere a pasunilor si a fanetelor. -Bucovina e regiunea runcurilor, obcinilor, magurilor, arsitelor, plaiurilor, …chicerilor, salistilor, sahlelor… si prelucilor- (N. Gramada, 1938, citat de N. Dinca, 1989, manuscris).
Pe unii versanti, intre Seletin si Izvoarele Sucevei, „se vad goluri in care padurea a fost taiata fara nicio regula, iar arborii doborati zac la pamant in parasire- ( R. Ichim, 1988).
In secolul al XIX-lea, exploatarea padurilor capata amploare, datorita conditiilor prospere ivite in Bucovina. Prin cresterea numarului de familii, o parte din lemn era destinat obtinerii dranitei (dosche, in limbaj hutul) si ridicarii gospodariilor. In aceeasi perioada este mentionata fabrica de cherestea de la Sipotele Sucevei.
Mai tarziu, sunt mentionate ferastraiele actionate de forta apelor de la Brodina de Sus si Izvoarele Sucevei.
Conditiile de exploatare a padurii erau la acea vreme extrem de dificile, iar uneltele folosite cereau mare efort fizic din partea muncitorilor.
Fazele de lucru (valabile si astazi) presupuneau: doboratul, cepuitul, cojitul, sectionatul, corhanitul, trasul cu caii sau cu boii.
-Toporul de Carpati- era unealta de baza. Ferastraul patrunde la sfarsitul secolului al XIX-lea, iar tapina si-a facut loc in a doua jumatate a veacului al XIX-lea, fiind adusa de italieni si austrieci (R. Ichim, 1988). Griful, tanjala, -coltarii-, cioflangul (-bihonul-) completeaza inventarul uneltelor folosite de muncitorii forestieri.
Iarna se folosea sanciul, iar pentru a usura corhanitul lemnului se practicau un fel de jgheaburi din lemn si pamant numite -jilipuri-.
Pentru tractiune se foloseau perechile de boi si cai. Se apreciaza ca inlocuirea boilor cu caii constituit un progres.
Conditiile de „cazare” erau improprii. Muncitorii dormeau in colibe. Coliba avea forma rotunda, dar mai intai se sapa aproape un metru in pamant, in forma circulara, cu diametrul de 4-5 metri, dupa care se ridica adapostul, din bucati de lemn rezultate prin despicarea lemnului rotund. In partea de sus lemnul era legat, in asa fel incat sa ramana un loc liber pentru evacuarea fumului. Coliba era acoperita cu dranita de 1 metru lungime. In partea de jos se practicau… paturi, adica un… cerc acoperit cu cetina de molid, peste care muncitorii asterneau toale aduse de acasa, tesute de nevestele lor. In mijlocul colibei se facea focul, un fel de foc viu, ca la stana, foc intretinut cu lemne de un metru lungime. Era o vatra marginita cu lespezi mari. La acel foc se incalzea si se pregatea mancarea. Doua lemne groase sustineau ceaunul in care se pregatea mamaliga si se incalzea mancarea adusa de acasa. De fapt, fiecare muncitor avea de acasa cofita cu huslinca (3-4 litri), branza, faina de porumb, slanina, care constituiau baza alimentatiei. Aveau rezerve pentru o saptamana (potrivit unor informatii orale).
Aceasta era o coliba de tip maramuresean, in care locuiau 20-25 muncitori, amplasata in locuri ferite de vant si in preajma unei surse de apa. La acea vreme muncitorii nostri lucrau cu deosebire in bazinele Carlibaba, Tibau si Sarata (informatie orala, Droniuc Stefan, nascut in 1928). In acei ani padurea se taia rational. Lemnul se cojea si urmau regenerarile (informatie orala, Mechno Ioan).
Dupa anii 1950-1960 incepe o noua perioada in exploatarea padurilor, prin construirea de drumuri forestiere (de exemplu drumul forestier Izvoarele Sucevei – Brodina de Sus, cu legatura directa spre Radauti, a fost construit in anii 1970-1971), de cabane si magazine forestiere (in bazinele forestiere Cobilioara, Bobeicuta si Semenciuc). Tot in aceeasi perioada patrund drujbele (ferastraiele mecanice), remorcile, tractoarele. Introducerea ferastraielor mecanice si a mijloacelor auto de transport usureaza extrem de mult munca in padure. Drumurile forestiere inainteaza pe aproape toate paraiele.
