Ati vazut cu totii multe articole legate de schimbarile climatice si iata inca unul din New York Times, exact la fel ca toate celelalte pe care le-ati vazut. Spune aceleasi lucruri ca toate celelalte pe care le-ati vazut. Are chiar un titlu asemanator celor pe care le-ati mai vazut. Ceea ce este special cu privire la acesta este, poate, ca este din anul 1953. Si motivul pentru care spun asta este pentru ca ati putea crede ca aceasta problema este relativ recenta. Acum cand se pare ca oamenii tocmai au identificat aceasta problema si cu Kyoto si guvernatorul si oamenii incepand sa faca efectiv ceva in aceasta privinta, am putea fi pe calea spre o solutie. Realitatea este: uh-uh. Avem cunostinta de aceasta problema de 50 de ani, in functie de cum tii socoteala. Am discutat despre ea la nesfarsit in ultimul deceniu sau cam asa. Si nu am realizat aproape nimic.
Aceasta este rata de crestere a CO2 din atmosfera. Ati vazut acest grafic in diferite forme, dar poate n-ati vazut-o pe aceasta. Ceea ce arata acest grafic este ca rata de crestere a emisiilor se accelereaza. Si ca aceasta accelerare este mai rapida decat cea mai grava posibilitate pe care o luam in calcul cu numai cativa ani in urma. Deci acea linie rosie era o varianta despre care multi sceptici spuneau ca ecologistii introduc aceste proiectii numai pentru a face proiectiile sa arate cat mai rau cu putinta. Ca acele emisii nu vor creste niciodata atat de repede pe cat indica linia rosie. Dar de fapt ele cresc chiar mai rapid.
Uitati niste date din urma cu numai 10 zile, care arata minimul de anul acesta a grosimii ghetii Oceanului Arctic si este de departe cea mai scazuta. Si rata cu care gheata Ocenului Arctic se topeste este chiar mai acelerata decat modelele. Asa ca in ciuda tuturor expertilor ca mine care zboara pe toata planeta arzand kerosen si a politicienilor semnand tratate, se poate concluziona ca efectul net al acestor eforturi a fost negativ pentru ca doar am consumat o gramada de kerosen. (Rasete) Nu,nu! Privind ceea ce ar trebui intr-adevar sa facem pentru a frana acest proces care are o inertie foarte mare – marea noastra economie – suntem abia la inceput. De fapt nu facem decat asta, practic. Chiar nu facem mare lucru.
Nu vreau sa va intristez prea tare. Aceasta problema este absolut rezolvabila si chiar rezolvabila intr-o maniera care e rezonabil de ieftina. Ieftin insemnand aproximativ costurile armatei, nu costurile sistemului medical. Ieftin insemnand cateva procente din PIB. Nu, este foarte important sa avem idee de ordinul de marime. Deci problema este rezolvabila, iar modul in care ar trebui sa o abordam ar fi, sa zicem, sa ne ocupam de productia energiei electrice, care cauzeaza cam 43% din cresterea emisiilor de dioxid de carbon. Si am putea face asta prin lucruri de bun simt cum ar fi conservarea, si energia eoliana, energia nucleara si energia termica ce retine CO2, care sunt toate tehnologii pregatite pentru a fi distribuite si utilizate la o scara gigantica. Ceea ce ne lipseste este actiunea efectiva de a cheltui acei bani pentru a le pune in practica. In schimb ne petrecem timpul discutand.
Oricum, nu despre asta vreau sa va vorbesc in aceasta seara. In aceasta seara o sa va vorbesc despre lucrurile pe care le-am putea face daca n-am face nimic. Iar aceste lucruri de aici din mijloc sunt ceea ce ar trebui sa faceti daca nu opriti suficent de repede emisiile. Si trebuie sa va ocupati – sa rupeti cumva veriga dintre actiunile umane care schimba clima si schimbarile climatice in sine. Si acest lucru are o importanta aparte deoarece, bineinteles, in timp ce noi ne putem adapta la schimbarile climatice– si e important sa fim sinceri aici – vor exista si niste beneficii din schimbarile climatice. Da, bineinteles, cred ca este rau. Mi-am petrecut intreaga viata incercand sa opresc acest proces. Dar unul din motivele pentru care este dificil politic este acela ca exista atat castigatori cat si invinsi – nu numai invinsi. Cu exceptia bineinteles, a mediului natural, a ursilor polari. Am petrecut saptamani de-a randul schiind de-a lungul banchizei Arctice. Ei vor pierde cu siguranta. Si nu exista adaptare.
Asa ca problema este absolut rezolvabila. Aceasta idee de geo-inginerie, in forma sa cea mai simpla, ar fi urmatoarea: am putea pune particule, sa spunem particule de acid sulfuric – sulfati – in partea superioara a atmosferei, stratosfera, de unde ar reflecta razele solare racind planeta. Si stiu sigur ca ar functiona. Nu ca nu ar exista efecte secundare, dar stiu cu siguranta ca va merge. Si motivul este: s-a facut deja lucrul asta. A fost facut nu de noi, nu de mine, ci de natura.
Iata muntele Pinatubo la inceputul anilor ’90 care a trimis destul de mult sulf in stratosfera printr-un nor in genul unei explozii atomice. Rezultatul a fost destul de dramatic. In urma acestei eruptii si a altora precendete, se observa o racire destul de dramatica a atmosferei. Aceasta bara de jos este atmosfera superioara, stratosfera, si aceasta se incalzeste dupa aceste eruptii. Dar veti observa ca bara de sus, care reprezinta stratul inferior al atmosferei si suprafata planetei, se racesc deoarece am reflectat foarte putin din radiatia solara. Nu e nici un mister. Sunt multe mistere in detalii, si exista efecte secundare negative, cum ar fi faptul ca ar distruge partial stratul de ozon – si voi vorbi despre asta imediat. Dar efectul de racire este clar. Si inca ceva: este rapid. Este foarte important de mentionat. Deci multe dintre lucrurile pe care ar trebui sa le facem precum scaderea emisiilor, sunt incete intrinsec deoarece e nevoie de mult timp pentru a construi suportul fizic necesar reducerii emisiilor. Si nu numai atat, cand reducem emisiile, nu reducem concentratia. Deoarece concentratia, cantitatea de dioxid de carbon din aer, este suma emisiilor de-a lungul timpului. Deci nu putem calca frana prea rapid. Dar daca facem asta, este rapid. Si sunt momente cand ne-am dori sa facem ceva rapid.
Un alt lucru de care v-ati intreba ar fi: chiar functioneaza? Putem sa compensam eficient cresterea de CO2, si sa umbrim putin soarele, si sa refacem cumva climatul in starea sa originala? Si raspunsul pare sa fie da. Iata aici graficele pe care le-ati vazut de multe ori pana acum. Asa arata lumea din perspectiva unui anumit model climatic cu o concentratie dubla de dioxid de carbon in aer. Graficul de jos are o cantitate dubla de CO2 si cu 1.8 procente mai putina energie solara si ne intoarcem la climatul original. Si acest grafic de la Ken Caldera. Este important de mentionat ca a venit de la el deoarece Ken, la o intalnire la care cred ca a participat si Martz Hoffart, la mijlocul anilor ’90 Ken impreuna cu mine ne-am ridicat la sfarsitul intalnirii si am spus „Geo-ingineria nu va functiona.” Si persoanei care promova aceste solutii i-am spus, „Atmosfera este mult mai complexa.” I-am dat o multime de motive fizice pentru care nu s-ar realiza o compensare prea buna. Ken si-a rulat modelele, si a descoperit ca de fapt se insela.
Si acest subiect este vechi. Raportul care a aterizat pe biroul Presedintelui Johnson cand eu aveam 2 ani. 1965 Acel raport, de fapt, avea toate elementele stiintei moderne cu privire la clima – singurul lucru luat in discutie acolo era geo-ingineria. Nici macar nu pomeneau de reducerea emisiilor, ceea ce reprezinta o schimbare imensa in felul in care punem problema. Nu spun ca nu ar trebui sa reducem emisiile. Ar trebui, dar a subliiniat exact acest lucru. Deci, intr-un fel, nu e o mare noutate. Elementul de noutate este acest eseu. Deci presupun ca ar trebui sa spun ca de pe vremea raportului original al Presedintelui Johnson si ale diferitelor rapoarte ale Academiei Nationale a Statelor Unite– 1977, 1982, 1990– oamenii au tot dezbatut aceasta idee. Nu ca pe ceva infailibil, dar ca pe o idee de luat in calcul.
Dar de cand clima a devenit, politic vorbind, un subiect fierbinte– daca imi permiteti jocul de cuvinte– in ultimii 15 ani, aceasta a devenit o solutie atat de neortodoxa incat n-am mai putut vorbi depre ea. S-a scufundat complet. Nu aveam voie sa discutam dspre ea. Dar in ultimul an, Paul Crutzen a publicat acest eseu spunand in mare ceea ce s-a mai spus: ca poate, date fiind progresele foarte slabe facute in rezolvarea problemei si incertitudinea repercusiunilor, ar trebui sa ne gandim la astfel de lucruri. A spus in linii mari ceea ce s-a mai spus. Determinant a fost faptul ca intamplator el luase premiul Nobel chimia stratului de ozon. Asa ca oamenii l-au luat in serios cand a spus ca ar trebui sa luam in considerare aceasta alternativa, chiar daca ar avea un impact asupra ozonului. Si de fapt, avea si cateva idei cum sa anulam asta.
Erau toate tipurile de acoperire media, din toata lumea, mergand pana la „Dr. Strangelove salveaza Pamantul” din The Economist. Si asta m-a pus pe ganduri– am facut cercetari in acest domeniu cu intermitenta dar nu foarte multe tehnice– si chiar stateam intr-o seara intins in pat, gandindu-ma. Si m-am gandit la jucaria acestui copil– de aici si titlul discursului meu– si m-am intrebat daca am putea aplica aceleasi principii fizice care face acel lucru sa se invarta in radiometrul copilului pentru a face particulele sa leviteze in stratul superior al atmosferei Si sa le determine sa ramana acolo. Una dintre problemele ridicate de folosirea sulfatilor este ca acestia dispar repede. Cealalta este ca sunt exact in mijlocul stratului de ozon, si i-as prefera deasupra stratului de ozon. Si se pare ca, trezindu-ma a doua zi de dimineata, am inceput sa calcilez. Era foarte dificil de calculat plecand de la primele principii. Ma impotmolisem. Dar apoi am aflat ca existau tot soiul de lucrari deja publicate cu privire la acest subiect pentru ca acest fenomen exista in mod natural in atmosfera. Dupa cate se pare exista deja particule fine care leviteaza pana in ceea ce noi numim mezosfera, la aproximativ 100 de kilometri inaltime– care au deja acest efect.
Va voi prezenta pe scurt cum functioneaza. Sunt multe implicatii complexe interesante si mi-ar placea sa stau sa va vorbesc toata seara despre ele, dar nu o voi face. Dar sa zicem ca avem niste raze de soare care lovesc o particula, incalzind-o inegal. Deci fata orientata spre soare este mai calda, iar cealalta mai rece. Moleculele de gaz care ricoseaza in partea calda sunt respinse cu un plus de viteza din cauza temperaturii ridicate. Asa ca observam o forta neta ce departeaza particula de soare. Aceasta se numeste forta fotoforetica. Sunt mai multe versiuni ale acesteia pe care eu si cativa colaboratori ai mei ne-am gandit cum le-am putea exploata. Si bineinteles, s-ar putea sa ne inselam– nu a fost totul revizuit, suntem in mijlocul procesului de elaborare a acestor teorii– dar pana acum pare in regula. Dar se pare ca am putea atinge durate lungi de viata in atmosfera – mult mai lungi ca pana acum – pentru ca leviteaza. Putem muta lucruri in afara stratosferei, in mezosfera, rezolvand in principiu problema ozonului. Sunt convins ca vor aparea si alte probleme. In cele din urma, am putea face particulele sa migreze deasupra polilor, pentru a putea orienta ingineria climatica si sa se concentreze asupra polilor. Avand astfel efecte negative minime asupra partii mediane a planetei unde traim noi si sa maximizam efectele a ceea ce am putea fi nevoiti sa facem – adica sa racim polii in cazul unei urgente planetare, daca vreti.
Aceasta este o idee noua care a aparut si care este, de fapt, o idee mai inteligenta decat a pune sulfati in atmosfera. Chiar daca aceasta idee este buna sau o alta idee este buna, cred ca este aproape sigur ca ne vom gandi la un moment dat la idei ceva mai destepte decat cea cu sulful. Daca inginerii si cercetatorii chiar si-ar concentra eforturile in aceasta directie, este uimitor modul in care am putea influenta planeta. Lucrul cel mai important in aceasta privinta este ca ne da o parghie extraordinara. Aceste inovatii in stiinta si inginerie ne vor da, fie ca ne place sau nu, o parghie tot mai importanta pentru a influenta planeta. Sa controlam planeta. Sa avem control asupra vremii si climei– nu pentru ca am planuit asta, nu prentru ca ne-am dorit-o, ci pentru ca stiinta ne-o furnizeaza piesa cu piesa, cu o mai buna cunoastere a felului in care functioneaza sistemul si instrumente ingineresti mai performante de a-l influenta.
Acum sa presupunem ca ar veni extraterestrii din spatiu– poate ca vor ateriza la sediu Natiunilor Unite din josul strazii sau poate vor alege mai intelept locul– dar sa presupunem ca sosesc si va dau o cutie. Si cutia are doua butoane. Unul este pentru a controla temperatura la nivel global. Poate celalalt buton este pentru a controla concentratia de CO2. Va puteti inchipui ca am duce razboaie pentru acea cutie. Pentru ca nu putea sa cadem de acord asupra alegerii. Nu avem un guvern la nivel global. Si oameni diferiti vor avea locuri diferite unde l-ar vrea stabilit. Nu cred ca se va intampla asa ceva. Nu e prea probabil.
Dar noi construim acea cutie. Oamenii de stiinta si inginerii lumii o construiesc piesa cu piesa, in laboratoarele lor. Chiar si cand o fac din alte motive. Chiar si cand cred ca lucreaza numai pentru a proteja mediul. Nu sunt interesati de idei nebunesti cum ar fi controlarea intregii planete. Ei dezvolta tehnologii care fac acest lucru tot mai usor de facut. Deci opinia mea asupra acestui subiect nu este ca mi-as dori s-o fac– nu-mi doresc– dar cred ca ar trebui sa scoatem acest subiect la lumina si sa il dezbatem serios. Deoarece mai devreme sau mai tarziu vom fi confruntati cu decizii in aceasta directie, si e mai bine daca ne gandim foarte bine inainte, chiar daca vrem sa ne gandim bine la motivele pentru care ar trebui sa nu apelam niciodata la aceasta solutie.
Va voi sugera doua modalitati de a trata aceasta problema care reprezinta inceputul modului meu de abordare a problemei. Dar ceea ce ne trebuie nu sunt cativa ciudati ca mine care sa se gandeasca la asta – avem nevoie de o dezbatere mai larga. O dezbatere care sa includa muzicieni, oameni de stiinta, filosofi, scriitori, care sa se lase prinsi de aceasta dilema legata de ingineria climatica si sa se gandeasca serios la implicatiile pe care le presupune. Deci iata un mod de a privi problema, adica mai bine facem asta in loc sa reducem emisiile pentru ca e mai ieftin. Cred ca lucrul pe care nu l-am spus legat de aceasta solutie este ca e absurd de ieftina. Ne putem imagina ca, sa spunem, folosind metoda sulfatilor sau metoda propusa de mine, am putea crea o era glaciara la un cost de 0,0001 procente din PIB. Este foarte ieftin. Avem o parghie foarte importanta. Nu e o idee buna, dar este una importanta. Va voi spune cat de mare e parghia– parghia este atat de mare. Si acest calcul nu prea este contestat. Putem pune in discutie nebunia unei asemenea idei, dar parghia este reala. (Rasete)
Deci din aceasta cauza, am putea rezolva aceasta problema incetand pur si simplu sa reducem emisiile, iar pe masura ce concentratiile cresc, putem creste intensitatea masurilor de geo-inginerie. Nu cred ca ia cineva asta in serios. Deoarece in acest scenariu, ne indepartam din ce in ce mai mult de climatul actual. Oricum vom avea tot soiul de alte probleme cum ar fi acidificarea oceanelor care provine de la dioxidul de carbon din atmosfera. Nimeni in afara de una sau doua persoane foarte ciudate nu sugereaza asta.
Dar iata o situatie mai greu de respins. Sa presupunem ca nu apelam la geo-inginerie, ca facem ceea ce ar trebui sa facem, adica sa ne angajam serios sa reducem emisiile. Dar nu prea stim cat de repede ar trebui sa le reducem. Exista multa incertitudine cu privire la exact ce schimbare climatica e prea drastica. Asa ca vom presupune ca muncim din greu si nu numai ca atingem frana, dar o calcam puternic si reducem intr-adevar emisiile si in cele din urma reducem concentratia. Si poate ca intr-o zi– cum ar fi 2075, 23 octombrie– ajungem in final la glorioasa zi in care concentratiile ating un varf si intra in scadere. Si vom avea sarbatori globale, ca am inceput intr-adevar sa– stiti voi– ce a fost mai rau a trecut. Dar poate ca in acea zi aflam si de calota de gheata a Groenlandei care se topeste inacceptabil de repede, atat de repede incat sa ridice cu cativa metri nivelul oceanelor in urmatorii 100 de ani, si sa stearga de pe harta cateva dintre cele mai mari orase. Este un scenariu foarte posibil. Am putea decide in acel moment ca chiar daca geo-ingineria era nesigura si nesatifacatoare moral, este o alegere mult mai buna decat daca nu apelam la ea. Si acesta este un mod foarte diferit de a pune problema. Folosim aceasta solutie pentru controlul riscului, nu ca un inlocuitor al actiunii. Spune ca apelam la geo-inginerie pentru o scurta perioada pentru a depasi punctul critic, nu ca o vom folosi ca un inlocuitor al actiunii.
Dar exista o problema in aceasta viziune. Iar problema este urmatoarea: cunostintele cu privire la posibilitatea utilizarii geo-ingineriei fac schimbarile climatice sa arate mai putin infricosatoare. Si acest lucru conduce la un angajament mai putin ferm de reducere a emisiilor in prezent. Asta este ceea ce economistii numesc hazard moral. Si acesta este unul dintre principalele motive pentru care este atat de dificil sa discutam despre aceasta problema, si in general cred ca e motivul care sta la baza faptului ca a fost inacceptabil politic sa se vorbeasca despre asta. Dar nu se adopta politici bune ascunzand problemele intr-un sertar.
Va voi lasa cu trei intrebari si apoi un citat de final. Ar trebui sa demaram cercetari serioase in acest domeniu? Ar trebui sa avem un program national de cecetare care sa analizeze aceasta problema? Nu numai cum am face-o mai eficient, dar si care ar fi riscurile si dezavantajele acestei solutii. In momentul de fata avem cativa entuziasti care discuta despre asta, unii intr-o maniera pozitiva, altii intr-una negativa– dar aceasta este o stare riscanta in care sa te afli deoarece exista foarte putine informatii pe acest subiect. Cu o suma foarte mica de bani le-am putea obtine. Multi dintre noi– poate ca acum si eu– cred ca ar trebui sa facem asta. Dar am multe rezerve. Rezervele mele se refera in principal la problema hazardului moral, si nu prea stiu care ar fi cea mai buna solutie pentru a evita hazardul moral. Cred ca exista o problema foarte serioasa pe masura ce se vorbeste despre asta. Oamenii incep sa creada ca nu e nevoie sa se chinuie atat de tare sa reduca emisiile.
Un alt punct este: poate ca avem nevoie de un tratat. Un tratat prin care sa se decida cine sa faca asta. In momentul de fata ne-am putea gandi ca o tara mare si bogata precum SUA sa faca asta. Dar am putea intalni situatia in care, de fapt, daca China se trezeste in 2030 si isi da seama ca modificarile climatice sunt pur si simplu inacceptabile, ar putea sa nu fie prea interesati de dezbaterile noastre morale cu privire la cum sa facem asta, si ar putea decide ca de fapt prefera sa traiasca intr-o lume modificata prin geo-inginerie. decat intr-una nemodificata astfel. Si nu vom avea nici un mecanism international pentru a determina cine sa ia aceasta decizie.
Deci iata un ultim gand, care a fost exprimat mult, mult mai bine acum 25 de ani in raportul Academiei Nationale din Statele Unite, decat o pot face eu astazi. Si cred ca rezuma foarte bine situatia in care ne aflam acum. Ca problema dioxidului de carbon, problema climatica despre care am auzit, reprezinta motorul multor lucruri, inovatii in tehnologiile energetice, care vor reduce emisiile. Dar de asemenea, cred ca inevitabil, ne va conduce gandurile catre controlul climei si al vremii, fie ca ne place sau nu. Si este momentul sa incepem sa ne gandim la acest lucru, chiar daca motivul pentru care ne gandim la asta este pentru a construi argumente impotriva utilizarii acestei tehnologii. Va multumesc foarte mult.Ati vazut cu totii multe articole legate de schimbarile climatice si iata inca unul din New York Times, exact la fel ca toate celelalte pe care le-ati vazut. Spune aceleasi lucruri ca toate celelalte pe care le-ati vazut. Are chiar un titlu asemanator celor pe care le-ati mai vazut. Ceea ce este special cu privire la acesta este, poate, ca este din anul 1953. Si motivul pentru care spun asta este pentru ca ati putea crede ca aceasta problema este relativ recenta. Acum cand se pare ca oamenii tocmai au identificat aceasta problema si cu Kyoto si guvernatorul si oamenii incepand sa faca efectiv ceva in aceasta privinta, am putea fi pe calea spre o solutie. Realitatea este: uh-uh. Avem cunostinta de aceasta problema de 50 de ani, in functie de cum tii socoteala. Am discutat despre ea la nesfarsit in ultimul deceniu sau cam asa. Si nu am realizat aproape nimic.
Aceasta este rata de crestere a CO2 din atmosfera. Ati vazut acest grafic in diferite forme,dar poate n-ati vazut-o pe aceasta. Ceea ce arata acest grafic este ca rata de crestere a emisiilor se accelereaza. Si ca aceasta accelerare este mai rapida decat cea mai grava posibilitate pe care o luam in calcul cu numai cativa ani in urma. Deci acea linie rosie era o varianta despre care multi sceptici spuneau ca ecologistii introduc aceste proiectii numai pentru a face proiectiile sa arate cat mai rau cu putinta. Ca acele emisii nu vor creste niciodata atat de repede pe cat indica linia rosie. Dar de fapt ele cresc chiar mai rapid.
Uitati niste date din urma cu numai 10 zile, care arata minimul de anul acesta a grosimii ghetii Oceanului Arctic si este de departe cea mai scazuta. Si rata cu care gheata Ocenului Arctic se topeste este chiar mai acelerata decat modelele. Asa ca in ciuda tuturor expertilor ca mine care zboara pe toata planeta arzand kerosen si a politicienilor semnand tratate, se poate concluziona ca efectul net al acestor eforturi a fost negativ pentru ca doar am consumat o gramada de kerosen. (Rasete) Nu,nu! Privind ceea ce ar trebui intr-adevar sa facem pentru a frana acest proces care are o inertie foarte mare – marea noastra economie – suntem abia la inceput. De fapt nu facem decat asta, practic. Chiar nu facem mare lucru.
Nu vreau sa va intristez prea tare. Aceasta problema este absolut rezolvabila si chiar rezolvabila intr-o maniera care e rezonabil de ieftina. Ieftin insemnand aproximativ costurile armatei, nu costurile sistemului medical. Ieftin insemnand cateva procente din PIB. Nu, este foarte important sa avem idee de ordinul de marime. Deci problema este rezolvabila, iar modul in care ar trebui sa o abordam ar fi, sa zicem, sa ne ocupam de productia energiei electrice, care cauzeaza cam 43% din cresterea emisiilor de dioxid de carbon. Si am putea face asta prin lucruri de bun simt cum ar fi conservarea, si energia eoliana, energia nucleara si energia termica ce retine CO2, care sunt toate tehnologii pregatite pentru a fi distribuite si utilizate la o scara gigantica. Ceea ce ne lipseste este actiunea efectiva de a cheltui acei bani pentru a le pune in practica. In schimb ne petrecem timpul discutand.
Oricum, nu despre asta vreau sa va vorbesc in aceasta seara. In aceasta seara o sa va vorbesc despre lucrurile pe care le-am putea face daca n-am face nimic. Iar aceste lucruri de aici din mijloc sunt ceea ce ar trebui sa faceti daca nu opriti suficent de repede emisiile.Si trebuie sa va ocupati – sa rupeti cumva veriga dintre actiunile umane care schimba clima si schimbarile climatice in sine. Si acest lucru are o importanta aparte deoarece, bineinteles, in timp ce noi ne putem adapta la schimbarile climatice– si e important sa fim sinceri aici – vor exista si niste beneficii din schimbarile climatice. Da, bineinteles, cred ca este rau. Mi-am petrecut intreaga viata incercand sa opresc acest proces. Dar unul din motivele pentru care este dificil politic este acela ca exista atat castigatori cat si invinsi – nu numai invinsi. Cu exceptia bineinteles, a mediului natural, a ursilor polari. Am petrecut saptamani de-a randul schiind de-a lungul banchizei Arctice. Ei vor pierde cu siguranta. Si nu exista adaptare.
Asa ca problema este absolut rezolvabila. Aceasta idee de geo-inginerie, in forma sa cea mai simpla, ar fi urmatoarea: am putea pune particule, sa spunem particule de acid sulfuric – sulfati – in partea superioara a atmosferei, stratosfera, de unde ar reflecta razele solare racind planeta. Si stiu sigur ca ar functiona. Nu ca nu ar exista efecte secundare, dar stiu cu siguranta ca va merge. Si motivul este: s-a facut deja lucrul asta. A fost facut nu de noi, nu de mine, ci de natura.
Iata muntele Pinatubo la inceputul anilor ’90 care a trimis destul de mult sulf in stratosfera printr-un nor in genul unei explozii atomice. Rezultatul a fost destul de dramatic. In urma acestei eruptii si a altora precendete, se observa o racire destul de dramatica a atmosferei.Aceasta bara de jos este atmosfera superioara, stratosfera, si aceasta se incalzeste dupa aceste eruptii. Dar veti observa ca bara de sus, care reprezinta stratul inferior al atmosfereisi suprafata planetei, se racesc deoarece am reflectat foarte putin din radiatia solara. Nu e nici un mister. Sunt multe mistere in detalii, si exista efecte secundare negative, cum ar fi faptul ca ar distruge partial stratul de ozon – si voi vorbi despre asta imediat. Dar efectul de racire este clar. Si inca ceva: este rapid. Este foarte important de mentionat. Deci multe dintre lucrurile pe care ar trebui sa le facem precum scaderea emisiilor, sunt incete intrinsec deoarece e nevoie de mult timp pentru a construi suportul fizic necesar reducerii emisiilor.Si nu numai atat, cand reducem emisiile, nu reducem concentratia. Deoarece concentratia, cantitatea de dioxid de carbon din aer, este suma emisiilor de-a lungul timpului. Deci nu putem calca frana prea rapid. Dar daca facem asta, este rapid. Si sunt momente cand ne-am dori sa facem ceva rapid.
Un alt lucru de care v-ati intreba ar fi: chiar functioneaza? Putem sa compensam eficient cresterea de CO2, si sa umbrim putin soarele, si sa refacem cumva climatul in starea sa originala? Si raspunsul pare sa fie da. Iata aici graficele pe care le-ati vazut de multe ori pana acum. Asa arata lumea din perspectiva unui anumit model climatic cu o concentratie dubla de dioxid de carbon in aer. Graficul de jos are o cantitate dubla de CO2 si cu 1.8 procente mai putina energie solara si ne intoarcem la climatul original. Si acest grafic de la Ken Caldera. Este important de mentionat ca a venit de la el deoarece Ken, la o intalnire la care cred ca a participat si Martz Hoffart, la mijlocul anilor ’90 Ken impreuna cu mine ne-am ridicat la sfarsitul intalnirii si am spus „Geo-ingineria nu va functiona.” Si persoanei care promova aceste solutii i-am spus, „Atmosfera este mult mai complexa.” I-am dat o multime de motive fizice pentru care nu s-ar realiza o compensare prea buna. Ken si-a rulat modelele, si a descoperit ca de fapt se insela.
Si acest subiect este vechi. Raportul care a aterizat pe biroul Presedintelui Johnson cand eu aveam 2 ani. 1965 Acel raport, de fapt, avea toate elementele stiintei moderne cu privire la clima – singurul lucru luat in discutie acolo era geo-ingineria. Nici macar nu pomeneau de reducerea emisiilor, ceea ce reprezinta o schimbare imensa in felul in care punem problema. Nu spun ca nu ar trebui sa reducem emisiile. Ar trebui, dar a subliiniat exact acest lucru. Deci, intr-un fel, nu e o mare noutate. Elementul de noutate este acest eseu.Deci presupun ca ar trebui sa spun ca de pe vremea raportului original al Presedintelui Johnson si ale diferitelor rapoarte ale Academiei Nationale a Statelor Unite– 1977, 1982, 1990– oamenii au tot dezbatut aceasta idee. Nu ca pe ceva infailibil, dar ca pe o idee de luat in calcul.
Dar de cand clima a devenit, politic vorbind, un subiect fierbinte– daca imi permiteti jocul de cuvinte– in ultimii 15 ani, aceasta a devenit o solutie atat de neortodoxa incat n-am mai putut vorbi depre ea. S-a scufundat complet. Nu aveam voie sa discutam dspre ea. Dar in ultimul an, Paul Crutzen a publicat acest eseu spunand in mare ceea ce s-a mai spus: ca poate, date fiind progresele foarte slabe facute in rezolvarea problemei si incertitudinea repercusiunilor, ar trebui sa ne gandim la astfel de lucruri. A spus in linii mari ceea ce s-a mai spus. Determinant a fost faptul ca intamplator el luase premiul Nobel chimia stratului de ozon. Asa ca oamenii l-au luat in serios cand a spus ca ar trebui sa luam in considerare aceasta alternativa, chiar daca ar avea un impact asupra ozonului. Si de fapt, avea si cateva idei cum sa anulam asta.
Erau toate tipurile de acoperire media, din toata lumea, mergand pana la „Dr. Strangelove salveaza Pamantul” din The Economist. Si asta m-a pus pe ganduri– am facut cercetari in acest domeniu cu intermitenta dar nu foarte multe tehnice– si chiar stateam intr-o seara intins in pat, gandindu-ma. Si m-am gandit la jucaria acestui copil– de aici si titlul discursului meu– si m-am intrebat daca am putea aplica aceleasi principii fizice care face acel lucru sa se invarta in radiometrul copilului pentru a face particulele sa leviteze in stratul superior al atmosferei Si sa le determine sa ramana acolo. Una dintre problemele ridicate de folosirea sulfatilor este ca acestia dispar repede. Cealalta este ca sunt exact in mijlocul stratului de ozon, si i-as prefera deasupra stratului de ozon. Si se pare ca, trezindu-ma a doua zi de dimineata, am inceput sa calcilez. Era foarte dificil de calculat plecand de la primele principii. Ma impotmolisem. Dar apoi am aflat ca existau tot soiul de lucrari deja publicate cu privire la acest subiect pentru ca acest fenomen exista in mod natural in atmosfera. Dupa cate se pare exista deja particule fine care leviteaza pana in ceea ce noi numim mezosfera, la aproximativ 100 de kilometri inaltime– care au deja acest efect.
Va voi prezenta pe scurt cum functioneaza. Sunt multe implicatii complexe interesante si mi-ar placea sa stau sa va vorbesc toata seara despre ele, dar nu o voi face. Dar sa zicem ca avem niste raze de soare care lovesc o particula, incalzind-o inegal. Deci fata orientata spre soare este mai calda, iar cealalta mai rece. Moleculele de gaz care ricoseaza in partea calda sunt respinse cu un plus de viteza din cauza temperaturii ridicate. Asa ca observam o forta neta ce departeaza particula de soare. Aceasta se numeste forta fotoforetica. Sunt mai multe versiuni ale acesteia pe care eu si cativa colaboratori ai mei ne-am gandit cum le-am putea exploata. Si bineinteles, s-ar putea sa ne inselam– nu a fost totul revizuit, suntem in mijlocul procesului de elaborare a acestor teorii– dar pana acum pare in regula. Dar se pare ca am putea atinge durate lungi de viata in atmosfera – mult mai lungi ca pana acum – pentru ca leviteaza. Putem muta lucruri in afara stratosferei, in mezosfera, rezolvand in principiu problema ozonului. Sunt convins ca vor aparea si alte probleme. In cele din urma, am putea face particulele sa migreze deasupra polilor, pentru a putea orienta ingineria climatica si sa se concentreze asupra polilor. Avand astfel efecte negative minime asupra partii mediane a planetei unde traim noi si sa maximizam efectele a ceea ce am putea fi nevoiti sa facem – adica sa racim polii in cazul unei urgente planetare, daca vreti.
Aceasta este o idee noua care a aparut si care este, de fapt, o idee mai inteligenta decat a pune sulfati in atmosfera. Chiar daca aceasta idee este buna sau o alta idee este buna,cred ca este aproape sigur ca ne vom gandi la un moment dat la idei ceva mai destepte decat cea cu sulful. Daca inginerii si cercetatorii chiar si-ar concentra eforturile in aceasta directie, este uimitor modul in care am putea influenta planeta. Lucrul cel mai important in aceasta privinta este ca ne da o parghie extraordinara. Aceste inovatii in stiinta si inginerie ne vor da, fie ca ne place sau nu, o parghie tot mai importanta pentru a influenta planeta. Sa controlam planeta. Sa avem control asupra vremii si climei– nu pentru ca am planuit asta,nu prentru ca ne-am dorit-o, ci pentru ca stiinta ne-o furnizeaza piesa cu piesa, cu o mai buna cunoastere a felului in care functioneaza sistemul si instrumente ingineresti mai performante de a-l influenta.
Acum sa presupunem ca ar veni extraterestrii din spatiu– poate ca vor ateriza la sediu Natiunilor Unite din josul strazii sau poate vor alege mai intelept locul– dar sa presupunem ca sosesc si va dau o cutie. Si cutia are doua butoane. Unul este pentru a controla temperatura la nivel global. Poate celalalt buton este pentru a controla concentratia de CO2.Va puteti inchipui ca am duce razboaie pentru acea cutie. Pentru ca nu putea sa cadem de acord asupra alegerii. Nu avem un guvern la nivel global. Si oameni diferiti vor avea locuri diferite unde l-ar vrea stabilit. Nu cred ca se va intampla asa ceva. Nu e prea probabil.
Dar noi construim acea cutie. Oamenii de stiinta si inginerii lumii o construiesc piesa cu piesa, in laboratoarele lor. Chiar si cand o fac din alte motive. Chiar si cand cred ca lucreaza numai pentru a proteja mediul. Nu sunt interesati de idei nebunesti cum ar fi controlarea intregii planete. Ei dezvolta tehnologii care fac acest lucru tot mai usor de facut.Deci opinia mea asupra acestui subiect nu este ca mi-as dori s-o fac– nu-mi doresc– dar cred ca ar trebui sa scoatem acest subiect la lumina si sa il dezbatem serios. Deoarece mai devreme sau mai tarziu vom fi confruntati cu decizii in aceasta directie, si e mai bine daca ne gandim foarte bine inainte, chiar daca vrem sa ne gandim bine la motivele pentru care ar trebui sa nu apelam niciodata la aceasta solutie.
Va voi sugera doua modalitati de a trata aceasta problema care reprezinta inceputul modului meu de abordare a problemei. Dar ceea ce ne trebuie nu sunt cativa ciudati ca mine care sa se gandeasca la asta – avem nevoie de o dezbatere mai larga. O dezbatere care sa includa muzicieni, oameni de stiinta, filosofi, scriitori, care sa se lase prinsi de aceasta dilema legata de ingineria climatica si sa se gandeasca serios la implicatiile pe care le presupune.Deci iata un mod de a privi problema, adica mai bine facem asta in loc sa reducem emisiile pentru ca e mai ieftin. Cred ca lucrul pe care nu l-am spus legat de aceasta solutie este ca e absurd de ieftina. Ne putem imagina ca, sa spunem, folosind metoda sulfatilor sau metoda propusa de mine, am putea crea o era glaciara la un cost de 0,0001 procente din PIB. Este foarte ieftin. Avem o parghie foarte importanta. Nu e o idee buna, dar este una importanta. Va voi spune cat de mare e parghia– parghia este atat de mare. Si acest calcul nu prea este contestat. Putem pune in discutie nebunia unei asemenea idei, dar parghia este reala. (Rasete)
Deci din aceasta cauza, am putea rezolva aceasta problema incetand pur si simplu sa reducem emisiile, iar pe masura ce concentratiile cresc, putem creste intensitatea masurilor de geo-inginerie. Nu cred ca ia cineva asta in serios. Deoarece in acest scenariu, ne indepartam din ce in ce mai mult de climatul actual. Oricum vom avea tot soiul de alte probleme cum ar fi acidificarea oceanelor care provine de la dioxidul de carbon din atmosfera. Nimeni in afara de una sau doua persoane foarte ciudate nu sugereaza asta.
Dar iata o situatie mai greu de respins. Sa presupunem ca nu apelam la geo-inginerie, ca facem ceea ce ar trebui sa facem, adica sa ne angajam serios sa reducem emisiile. Dar nu prea stim cat de repede ar trebui sa le reducem. Exista multa incertitudine cu privire la exact ce schimbare climatica e prea drastica. Asa ca vom presupune ca muncim din greu si nu numai ca atingem frana, dar o calcam puternic si reducem intr-adevar emisiile si in cele din urma reducem concentratia. Si poate ca intr-o zi– cum ar fi 2075, 23 octombrie–ajungem in final la glorioasa zi in care concentratiile ating un varf si intra in scadere. Si vom avea sarbatori globale, ca am inceput intr-adevar sa– stiti voi– ce a fost mai rau a trecut.Dar poate ca in acea zi aflam si de calota de gheata a Groenlandei care se topeste inacceptabil de repede, atat de repede incat sa ridice cu cativa metri nivelul oceanelor in urmatorii 100 de ani, si sa stearga de pe harta cateva dintre cele mai mari orase. Este un scenariu foarte posibil. Am putea decide in acel moment ca chiar daca geo-ingineria era nesigura si nesatifacatoare moral, este o alegere mult mai buna decat daca nu apelam la ea. Si acesta este un mod foarte diferit de a pune problema. Folosim aceasta solutie pentru controlul riscului, nu ca un inlocuitor al actiunii. Spune ca apelam la geo-inginerie pentru o scurta perioada pentru a depasi punctul critic, nu ca o vom folosi ca un inlocuitor al actiunii.
Dar exista o problema in aceasta viziune. Iar problema este urmatoarea: cunostintele cu privire la posibilitatea utilizarii geo-ingineriei fac schimbarile climatice sa arate mai putin infricosatoare. Si acest lucru conduce la un angajament mai putin ferm de reducere a emisiilor in prezent. Asta este ceea ce economistii numesc hazard moral. Si acesta este unul dintre principalele motive pentru care este atat de dificil sa discutam despre aceasta problema, si in general cred ca e motivul care sta la baza faptului ca a fost inacceptabil politic sa se vorbeasca despre asta. Dar nu se adopta politici bune ascunzand problemele intr-un sertar.
Va voi lasa cu trei intrebari si apoi un citat de final. Ar trebui sa demaram cercetari serioase in acest domeniu? Ar trebui sa avem un program national de cecetare care sa analizeze aceasta problema? Nu numai cum am face-o mai eficient, dar si care ar fi riscurile si dezavantajele acestei solutii. In momentul de fata avem cativa entuziasti care discuta despre asta, unii intr-o maniera pozitiva, altii intr-una negativa– dar aceasta este o stare riscanta in care sa te afli deoarece exista foarte putine informatii pe acest subiect. Cu o suma foarte mica de bani le-am putea obtine. Multi dintre noi– poate ca acum si eu– cred ca ar trebui sa facem asta. Dar am multe rezerve. Rezervele mele se refera in principal la problema hazardului moral, si nu prea stiu care ar fi cea mai buna solutie pentru a evita hazardul moral. Cred ca exista o problema foarte serioasa pe masura ce se vorbeste despre asta. Oamenii incep sa creada ca nu e nevoie sa se chinuie atat de tare sa reduca emisiile.
Un alt punct este: poate ca avem nevoie de un tratat. Un tratat prin care sa se decida cine sa faca asta. In momentul de fata ne-am putea gandi ca o tara mare si bogata precum SUA sa faca asta. Dar am putea intalni situatia in care, de fapt, daca China se trezeste in 2030 si isi da seama ca modificarile climatice sunt pur si simplu inacceptabile, ar putea sa nu fie prea interesati de dezbaterile noastre morale cu privire la cum sa facem asta, si ar putea decide ca de fapt prefera sa traiasca intr-o lume modificata prin geo-inginerie. decat intr-una nemodificata astfel. Si nu vom avea nici un mecanism international pentru a determina cine sa ia aceasta decizie.
Deci iata un ultim gand, care a fost exprimat mult, mult mai bine acum 25 de ani in raportul Academiei Nationale din Statele Unite, decat o pot face eu astazi. Si cred ca rezuma foarte bine situatia in care ne aflam acum. Ca problema dioxidului de carbon, problema climatica despre care am auzit, reprezinta motorul multor lucruri, inovatii in tehnologiile energetice,care vor reduce emisiile. Dar de asemenea, cred ca inevitabil, ne va conduce gandurile catrecontrolul climei si al vremii, fie ca ne place sau nu. Si este momentul sa incepem sa ne gandim la acest lucru, chiar daca motivul pentru care ne gandim la asta este pentru a construi argumente impotriva utilizarii acestei tehnologii. Va multumesc foarte mult.
