Cel mai tare medicament anti-stres: Intoarcerea la natura

Ochii amintirilor

In 2007, statisticile mondiale au indicat o rastur­nare de situatie in ce priveste distributia populatiei. Pentru prima data, numarul orasenilor il depasea pe cel al locuitorilor din mediul rural. Iar dintre citadini, multi traiesc in metropole, in cuburi de beton supra­puse, cladite de-a valma, in inima uriaselor aglomerari urbane. Acum 150 de ani, un om obisnuit avea prilejul sa intre in contact cu doua-trei sute de persoane in cursul intregii sale existente. In prezent, el isi duce via­ta, de regula, in imediata vecina­tate a milioane de semeni.
Dar istoria de 200.000 de ani a ome­nirii a lasat urme de nesters. Chiar si cel care isi consuma zilele intre apartamentul din bloc, cladirea de birouri, parca­rea subterana, su­per­market si fast-food poarta in vi­suri ima­gini ce-i amintesc de ori­gi­nile lui ancestrale. Ochii ar vrea sa-si plimbe liber privirea peste campii si po­ieni, nasul tanjeste dupa aromele ierburilor si parfu­mul de flori de pe pajisti, urechile – dupa fosnetul van­tului si taraitul greierilor. Iar sufletul duce dorul tihnei de la tara, al eli­berarii de constrangerile unei exis­tente comprimate intre peretii reci, de piatra, sticla si otel.

Raiul din dosul blocului

Apa vie leac sa-ti fie

Piata gradinilor cunoaste o dezvoltare exploziva, cartile despre gradinarit bat toate recordurile la van­zari, coloniile de gradini de la marginea marilor orase sunt luate cu asalt de cupluri tinere, ca si de familii. Bu­curia de a planta rasaduri si de a strange apoi roade­le muncii tale a revenit pretutindeni la ordinea zilei. Prima doamna a Americii, Michelle Obama, gaseste ca ii sta bine cu harletul si grebla in mana si nu se da in laturi sa cultive spanac, broccoli si varza, in gradina Casei Albe.
„Fiecare om are nevoie de o gradina”, suna po­runca formulata de psihologi. „Fiecarui om ii trebuie ceva pamant sub talpi, o gramajoara de tarana, pe care sa semene si sa creasca o planta oricat de mica, un copac de care sa se poata rezema.”
Maria Tofan din Buzau, cititoare fidela a revistei noastre, a primit acest dar binecuvantat al vietii, in urma cu 17 ani. Implinise deja 49 si lucra la un oficiu postal. Nu era deloc munca pe care si-ar fi dorit-o, daca ar fi avut posibilitatea sa aleaga. O activitate mo­­notona, destul de complicata, totusi, si adesea deza­greabila. Locuia singura, fiindca baiatul se mu­tase de catva timp la casa lui. Colegii de serviciu isi cautau diferite compensatii pentru insatisfactiile pro­fesio­nale: televizorul, miuta de pe maidan, berea cu prie­tenii sau cafeaua cu vecinele de bloc. Insa rela­xarea insemna mult mai mult pentru Maria Tofan. Voia sa faca un lucru care sa-i permita sa-si manifeste creativitatea, sa con­stru­iasca ceva. „O multime de oameni se afla in aceeasi situatie cu mine – mun­cesc, fara sa vada un rezultat al stradaniei lor.”
S-a gandit sa se ocupe de curtea din spatele blo­cului, unde cresteau la intamplare niste tufe de soc. A inceput cu o palma de teren. A sapat, a sema­nat, a plan­tat. Cateva cuiburi de tran­dafiri, un gard viu. Pe urma s-a intins cu inca o bu­catica de loc. Si inca una. S-a infiripat o gradinita. Treptat, s-a tot marit. Femeia a prins curaj, a in­cer­cat cu specii rare de trandafiri, cu plante orna­men­tale mai pretentioase. Intr-o latura a aranjat si stra­turi cu ier­buri aromate. Si s-a simtit rasplatita din plin, pe masura ce gradina ei se largea, devenind mai felu­rita si mai bogata. „Daca plan­tezi ceva, vezi cu ochii tai cum creste. Si auzi glasurile naturii, cand, dintr-o data, isi gasesc adapost aici pasari si ganda­cei, broaste si libelule. A­ceste glasuri iti aduc impacare si liniste.”
Maria Tofan a trait ceea ce sim­tise Dumnezeu in a treia zi a creatiei: „Pamantul a dat verdeata, iarba cu samanta dupa soiul ei si pomi care fac rod si care isi au samanta in ei, dupa soiul lor. Dumnezeu a vazut ca lucrul acesta era bun.” Locul aproape pustiu odi­ni­oara pulseaza acum de viata, s-a transformat intr-o revarsare de culori, sunete si miresme, spre fericirea ei si-a vecinilor care vin s-o ajute. „Gradina trebuie sa fie una cu sufletul. Si ma bucur de fiecare data cand cei care vin aici imi spun ca eu sunt una cu gradina mea”, spune Maria.

Lectia trandafirului

Contactul cu „glia” da puteri

Sa iesim din metrou, sa ne dam jos din masina, sa inchidem laptopul, sa luam o sapaliga, sa rascolim pa­mantul si sa ne umplem narile cu mirosul lui reavan. Apoi sa asezam acolo o planta, de pilda un trandafir, care in luna mai isi va deschide florile, atragand cu parfumul lor roiuri de bondari. Sa-i ingropam adanc radacina, sa batatorim bine pamantul imprejur si sa-l udam din belsug. Indeplinind toate acestea, le vom re­simti tot mai mult ca pe propria noastra impamantare si ca pe un balsam pentru suflet, care nu va mai tresari la semnalul urmatorului e-mail, ci la cantecul unei mierle, se va smulge din fluxul de informatii si apeluri ce vin spre el cu o viteza ametitoare si se va concentra, pentru un rastimp, doar asupra lumii minunate a flo­rilor.
Sociologii sunt de parere ca vremea consumis­mu­lui si a satisfactiilor procurate prin distractie a trecut. Ei vad omenirea indreptandu-se acum catre o societate de alt tip, una care isi cauta sensul. Si unde ar putea omul sa descopere mai direct si mai autentic un sens, decat acolo unde are prilejul sa reediteze experientele elementare ale stramosilor sai, plantand, cultivand, recoltand?

Disidentii universului cibernetic

Roadele din dosul casei

Lumea de acolo, de afara, se afla in criza, domnesc in ea agitatia fara rost si panica, haosul si anarhia unui capitalism bolnav. Insa aici, inauntru, in spatele gardu­lui ce ocroteste gradina, exista o alta lume, una care inca poate fi construita rational, ordonata armonios si traita, in fiecare zi, din nou, ca un act de creatie. Vor­bim cumva despre o evadare? Desigur! Evadarea dintr-o societate robotizata, care transforma individul intr-un mecanism, dator sa functioneze non-stop, la un nivel maxim de performanta. Gradinarii amatori sunt disidentii universului cibernetic. „Putem planta o alta lume!” – aceasta este deviza propusa de „Rosa Rose” („Trandafirul roz”), un ONG din Polonia, care si-a asumat misiunea de a preschimba in gradini spa­tiile dezolante dintre „silozurile de locuit”, cum li se spune, uneori, cu tristete ironica, acelor cladiri greoa­ie, lipsite de orice farmec, inghesuite in cartierele de blocuri de la marginea oraselor foste socialiste, ele insele poreclite „cartiere-dormitor”.
Dar armonia cu natura nu este garantata mereu. Oricat de artistic si-ar aranja un gradinar straturile de flori, omizile, melcii, cartitele, gerul, soarele prea zgarcit, ploaia prea darnica ii strica mereu socotelile. Pe de alta parte, tocmai datorita acestui fatalism dis­cret, de care este insotit in permanenta, gradinarul are privilegiul unei relatii speciale cu viata. Insasi gradina ii ofera o imagine simbolica a existentei, cu toata splen­doarea ei, dar si cu partile ei umbrite, populate de daunatori. Gradinarul este un martor al neincetatei prefaceri si deveniri, al neobositei germinari, cresteri, rodiri, vestejiri si disparitii. Spectacolul la care asista il va invata sa se impace cu feluritele incercari ale vietii.
Pentru gradinarul rabdator, timpul curge printre straturile lui de flori ca un rau domol, in timp ce el sta pe mal si observa miscarea continua a valurilor, pasa­rile ce se rotesc in zbor deasupra, crengile rupte, pur­tate de apa la vale. „Relaxarea”, acest cuvant tocit de atata intrebuintare, devine o realitate traita. Timpul este pentru gradinar ceva vizi­bil, aproape palpabil. Si el isi da seama ca, irosindu-l numai in aparenta, de fapt il primeste in dar. I se daruieste, de asemenea, o schimbare si o largire a perspectivei lui de perceptie. Nu florile si copacii, pasarile si fluturii sunt oaspetii sai, ci el este oaspete intr-un univers pe care gradina sa doar il reproduce si il face inteligibil. Atat in fru­musetea, cat si in asprimea lui.